Călătorie în Maroc: străbătând orașul roșu, tăbăcăriile și Sahara cu nasul

Când am început prima dată să-mi planific călătoria în Maroc, credeam că harta va începe de la aeroportul din Casablanca și se va întinde prin Marrakech, Fes, Merzouga și până în Sahara. Abia după ce-am ajuns acolo am înțeles că Marocul nu se desfășoară după kilometri: mai întâi, el te revendică prin miros. În amurgul Marrakech-ului, când vântul suflă, piețele de condimente se deschid toate deodată — șofran, chimion, scorțișoară și trandafiri uscați — ca o ceată de negustori care strigă în același timp, fără ca vreunul să cedeze. Am mers încet printre sacii de iută; un vânzător mi-a pus în palmă un vârf de Ras el Hanout. Peste treizeci de condimente amestecate, care miroseau ca un drum vechi de caravană, dinspre rutele comerciale ale Saharei până sub zidurile orașului roșu.

După căderea nopții, Piața Jemaa el-Fnaa aprinde acest drum. Jarurile se aliniază unul după altul; grăsimea de miel picură în foc, iar fumul alb țâșnește imediat. Mirosul de anason de la supa de melci, fumul de la cârnații fripți și aroma dulce, proaspătă, a standurilor de suc de portocale se aștern toate peste tobe și strigătele negustorilor. Unul te trage să vezi meniul, altul îți oferă un scaun, altul strigă din fum «China?». Stând pe un taburet de plastic șubred, privind frigăruile întoarse, am înțeles brusc de ce atâta lume spune că Marrakech-ul te obosește: nu e gălăgie, e preaplin — nici măcar aerul nu are spații goale.

Mirosul din Fes e mai vechi și mult mai neiertător. Aleile medinei sunt atât de înguste încât doi oameni care se încrucișează trebuie să stea ușor pe-o parte; pașii, zurgălăii măgarilor și chemările la rugăciune din depărtare sunt reflectate de pereți, răsunând parcă înăuntrul pietrei. Cu cât te apropii de tăbăcăria Chouara, cu atât aerul devine mai greu. Mirosul de piei crude și amoniac ajunge primul la nas. Pe terasă, patronul atelierului de piele mi-a întins o mână de frunze de mentă să le țin sub nas. Răcoarea mentei m-a salvat o clipă, dar jos, cuvele de vopsit — roșii, galbene, indigo — continuau să se întindă, iar muncitorii călcau desculți prin vopsea, de parcă timpul n-ar fi schimbat niciodată procedeul. În acea clipă am înțeles că istoria nu stă cuminte într-un muzeu; uneori te ustură ochii.

După ce-am ieșit din tăbăcărie, m-am rătăcit încă o jumătate de oră prin Fes el-Bali. Nu se vedea cerul din alei, doar clinchetul ciocanelor pe tăvile de aramă, aroma de pâine proaspătă din gura cuptorului și bufnetul unei mingi lovite de o ușă de lemn. Un băiat în tricoul roșu al naționalei Marocului a trecut în fugă pe lângă mine — pe spate scria Hakimi. Tricoul era ros de praful ulițelor, dar părea mai autentic decât orice marfă nouă din magazinul de suveniruri. Fotbalul aici nu e expus pentru turiști; el se rostogolește în ecoul aleilor, strălucește pe televizorul din cafenea și devine viață de zi cu zi în secunda în care copilul accelerează și se întoarce.

Din Fes către sud, mirosurile încep să fie uscate de soare una câte una. Ajuns la Merzouga, Sahara nu mai are aproape niciun miros. Căldura zilei e curată; nisipul, soarele, cerul — toate par golite de umezeală. Nasul rămâne brusc fără slujbă; îți mai rămân doar sarea de pe buze și sudoarea din guler. Noaptea, culcat lângă tabără, priveam bolta înstelată: Calea Lactee atârna atât de jos, de parcă era să cadă după dune. Niciun fum de oraș, nicio tăbăcărie înțepătoare, nicio dulceață de piață — doar mirosul lemnului ușor ars din jar. Ghidul a pus ceainicul lângă jăratic, să se păstreze cald; ceaiul de mentă turnat căpătase o urmă de fum, iar dulceața lui părea, și ea, mai subțire și mai slabă, ca vântul care nu se oprește. Cel mai copleșitor lucru din Sahara e tocmai că îți ia toate mirosurile și, pentru prima dată, îți auzi propria respirație.

Întors la Riad, Marocul ți le dă înapoi. Ușa groasă de lemn se deschide dinspre alee, iar înăuntru e o altă lume: un mic bazin, pereți de zellige, portocali și flori de neroli. Parfumul florii de portocal nu e dulceața directă a parfumurilor, ci una umedă, lentă, care urcă pe plăcile de faianță. Gazda aduce ceaiul de mentă; ceainicul e ridicat sus, ceaiul verde cade în paharul de sticlă și face spumă — zahărul e atât de mult, aproape capricios. La prima înghițitură mi s-a părut prea dulce; la a doua am început să accept; la a treia am înțeles: dulceața marocană nu e condiment, e o formă de ospitalitate.

Ce m-a făcut cu adevărat să țin minte această dulceață a fost un tajin. Când capacul de ceramică e ridicat, aromele fierte încet — miel, ceapă, caise uscate, scorțișoară și turmeric — ies toate deodată, exact opusul grătarului grăbit din piață. Tajinul nu te grăbește; carnea se înmoaie în sucul ei, fructele se îndulcesc, iar condimentele se lasă domolite. La masa alăturată, câțiva tineri urmăreau rezumate de fotbal pe telefon; când Hakimi a pornit pe banda dreaptă, toți au tresărit simultan. Patronul s-a uitat și-a zâmbit: e erou național, s-a născut în Spania, dar când aleargă, aleargă ca un copil al Marocului. Apoi ne-a mai turnat ceai, ridicând ibricul sus — ca și cum ar fi pus o pecete pe judecata asta.

Fraza asta mi-a amintit de Cupa Mondială din 2022. După ce Marocul a ajuns în semifinale, lumea n-o să mai privească vreodată fotbalul marocan la fel. N-a fost doar un «basm al outsiderului»; a fost mai degrabă ca mirosul care-ți rămâne pe haine după ce focul de artificii din piață s-a stins. Paradele lui Bounou, acoperirea lui Amrabat la mijloc, penalty-ul cu scăriță al lui Hakimi care-a eliminat Spania — acele imagini au strâns laolaltă identități risipite prin Madrid, Paris, Amsterdam și Casablanca. Fotbalul aici nu e o atracție turistică, dar poate răsări brusc — de pe televizorul cafenelei, din radioul taxiului sau de pe spatele unui copil.

În ultima seară înainte de plecarea din Marrakech, m-am întors la Jemaa el-Fnaa. Fumul era tot gros, tarabele de grătar tot ghemuite una-ntr-alta, iar ceaiul de mentă tot exagerat de dulce. Dar eu reușeam de-acum să deosebesc straturile: întâi căldura pieței de condimente, apoi răcoarea mentei de la tăbăcărie, apoi lipsa de miros a căldurii uscate din Sahara, apoi umezeala florii de neroli din Riad, fierberea lentă a tajinului și zahărul de pe fundul paharului. Partea de neuitat a călătoriei în Maroc nu e o anume bifă turistică, ci felul în care aceste mirosuri se aliniază în corp, alcătuind un traseu. Crezi că ai străbătut o țară, când de fapt ea te-a purtat cu ajutorul mirosurilor.