Călătorie fotbalistică în Coasta de Fildeș: de la Abidjan la Grand-Bassam, pe urmele unei mingi care a liniștit o țară

# Călătorie fotbalistică în Coasta de Fildeș: de la Abidjan la Grand-Bassam, pe urmele unei mingi care a liniștit o țară

Când am ajuns la Abidjan, aerul din fața aeroportului părea îmbibat de apă de mare — umed, strălucitor și cu o urmă de fum de pește la grătar. Taxiul se îndrepta spre centru, iar șoferul a dat radioul pe un post sportiv; prezentatorul recita repede, în franceză, nume de jucători. Când l-a auzit pe Drogba, nici măcar nu s-a întors — doar a bătut ușor în volan cu degetele: «Toți de-aici îl cunosc.»

În Coasta de Fildeș, când faci turism, e aproape imposibil să separi fotbalul. Te duci să vezi orașul, iar orașul îți pune un stadion în față; asculți povești, iar poveștile se întorc mereu la acel tricou portocaliu.

Plateaux, cartierul de afaceri din Abidjan, seamănă cu un centru financiar grăbit să-și demonstreze existența. Turnuri, bănci, fațade de sticlă, drumuri drepte; liniile albe ale Catedralei Sfântul Paul se deschid lângă lagună, ca o pânză trasă de vânt. Privind linia orizontului de pe pod, la amurg, aproape că uiți că ești în Africa de Vest. Oameni în costum ies de la birou, motocicletele se strecoară prin trafic, luminile se aprind una câte una în depărtare.

Dar a doua zi, când am intrat în Adjame, Abidjan și-a schimbat fața. Aici nu mai există ordinea calmă din Plateaux, ci doar tarabe, megafoane, țesături, tricouri vechi, condimente și un val după altul de voci omenești. Lângă stația de autocare, un vânzător de tricouri atârna pe aceeași sfoară Chelsea, Marseille și echipa națională a Coastei de Fildeș. Un tricou vechi portocaliu, cu numărul 11, se umfla în vânt, ca și cum încă alerga. Vânzătorul mi-a spus: «Drogba nu e doar un fotbalist. Ne-a făcut să credem că țara asta poate să tacă și să asculte o vorbă.»

Se referea la povestea reală, intrată deja în istoria fotbalului, din 2005. După ce Coasta de Fildeș s-a calificat pentru prima dată la Cupa Mondială, Drogba și colegii lui au îngenuncheat în vestiar, în fața camerei de filmat, cerându-le părților beligerante să depună armele. N-a fost o reclamă, n-a fost o legendă ambalată ulterior — ci, sub umbra războiului civil, un grup de tineri, cei mai faimoși din țară, au strigat către toată lumea prin fotbal. Mai târziu, încetarea focului, negocierile și procesul de pace n-au putut, desigur, să depindă de un singur meci; dar în acea clipă, Coasta de Fildeș a căpătat dintr-o dată o voce comună. Fotbalul i-a făcut pe oameni să stea, pentru o clipă, de aceeași parte — iar asta a fost deja suficient de măreț.

După ce-am ieșit din Adjame, am mers la un maquis în Treichville. Pe mesele de lemn erau fețe de plastic; attiéké-ul stătea ca o zăpadă măruntă pe farfurie, lângă pește fript, ceapă, ardei iute și roșii. Televizorul era agățat într-un colț, iar sunetul lui acoperea muzica. La masa vecină, câțiva se certau pe prețuri, dar când pe ecran au apărut rezumatele naționalei, toți s-au oprit o jumătate de secundă. Cearta n-a dispărut — doar că s-a mutat pe schemele de joc. Masa ivoriană poate fi gălăgioasă, dar de îndată ce sosește mingea, gălăgia se transformă într-o limbă comună.

Drumul spre Grand-Bassam nu e lung. Mașina alunecă din ambuteiajul Abidjan-ului, iar briza mării diluează încet mirosul de benzină al orașului. Grand-Bassam a fost odinioară capitala colonială; acum clădirile vechi se cojesc, străzile sunt liniștite, dar plaja e larg deschisă. Valurile vin dinspre Golful Guineei, iar culoarea lor nu e mereu albastrul de carte poștală — au o forță aspră. Pe nisip, copiii desculți joacă fotbal; porțile sunt două șlapi. Adulții stau sub copertinele de lemn și beau bere, iar fumul de pui și pește fript plutește odată cu vântul marin.

Marea de aici îți amintește că o călătorie nu e doar bifarea obiectivelor. În 2016, Grand-Bassam a cunoscut și atacuri, și durere. Dar stând pe plajă, urmărind copiii cum aleargă după minge, vânzătorul cum crapă o nucă de cocos, turiștii și localnicii cum împart aceeași umbră, înțelegi că reziliența Coastei de Fildeș nu e un slogan. Nu înseamnă să uiți trecutul, ci să continui să trăiești alături de el.

După ce-am părăsit coasta, mașina a pornit spre Yamoussoukro. De-o parte și de alta a drumului erau palmieri, arbori de cauciuc și boabe de cacao întinse la soare. Coasta de Fildeș e o mare putere mondială a cacaulei, dar pe drum ce îți rămâne cu adevărat în minte nu e eticheta de «numărul unu mondial», ci mirosul acelor boabe maronii așternute pe folia de plastic: fermentat, umed, dulce de la soare.

Când Basilica Notre-Dame de la Paix din Yamoussoukro a apărut în depărtare, părea ireală. E adesea comparată cu Bazilica Sfântul Petru din Vatican; imensa cupolă, colonadele și piața goală păreau aruncate în câmpia Africii de interior. Înăuntru, pașii răsunau pe marmură. Vitraliile împrăștiau lumină pe jos; erau puțini turiști, atât de liniște încât auzeai aerul condiționat și strigătele îndepărtate ale păsărilor. Locul acesta te bulversează și, totodată, nu-l poți uita: o țară tânără care își exprimă ambiția printr-o arhitectură grandioasă — în timp ce, dincolo de ziduri, adevărata credință circulă probabil între piață, biserică și moschee, între terenul de fotbal și mesele familiei.

Când m-am întors la Abidjan, povestea lui Haller a revenit în discuție. În 2022, la scurt timp după ce semnase cu Borussia Dortmund, a fost diagnosticat cu o tumoră testiculară. Operație, chimioterapie, revenire — deja o poveste destul de grea. Apoi, la Cupa Africii din 2023, amânată și jucată la începutul lui 2024, el a marcat meci de meci pentru Coasta de Fildeș, iar în finală a înscris golul victoriei împotriva Nigeriei. Țara gazdă, Coasta de Fildeș, a câștigat trofeul — ca un film pe care nimeni n-ar fi îndrăznit să-l scrie dinainte.

În acea seară am trecut din nou prin Plateaux. Turnurile înalte erau luminate; lângă lagună, niște copii loveau o minge cu pielea roasă. Zgomotul din Adjame, în depărtare, nu se mai auzea, dar știam că e tot acolo. Știam că valurile din Grand-Bassam sunt tot acolo, iar cupola din Yamoussoukro încă licărește albicios în noapte. Călătoria fotbalistică în Coasta de Fildeș nu e un traseu de urmărit staruri, ci un drum de înțelegere a țării: Drogba le-a amintit oamenilor că fotbalul poate implora oprirea războiului, Haller le-a arătat că după boală poate veni un titlu de campion, iar copiii de pe străzi și stadioane îți amintesc că toate legendele au început cu un singur om, două picioare și o minge.

Dacă vrei doar să vezi marea, Coasta de Fildeș are mare; dacă vrei doar să vezi un oraș, Abidjan e destul de spectaculos. Dar motivul pentru care merită cu adevărat să vii e că aici vei descoperi că fotbalul n-a fost niciodată doar un meci. Poate fi un tricou vechi într-o piață, o poartă făcută din șlapi pe plajă, rezumatele de pe telefonul paznicului catedralei — sau acel acord liniștit, fragil, pe care o țară zgomotoasă îl atinge uneori.