Călătorie în Senegal: cum o minge coase o țară laolaltă

Primul sunet al călătoriei în Senegal n-a fost al valurilor și nici al anunțurilor din aeroport, ci al unei mingi izbite de un zid. Mașina mergea de la Aeroportul Blaise Diagne spre Dakar; de-o parte și de alta a șoselei erau baobabi și panouri publicitare albite de vânt. Intrat în oraș, briza mării a devenit brusc sărată, iar traficul a devenit brusc fără margini. Taxiuri, căruțe, motociclete, vânzători ambulanți și trecători — ca un meci fără arbitru, fiecare își dispută locul, dar rareori se lovesc cu adevărat. Spre seară, pe plaja Yoff, copiii își așază două șlapi pe post de porți și joacă până la întuneric pe nisipul ud. Fără gazon, fără echipament — doar o minge veche și o ceată de băieți care strigă până răgușesc. În clipa aceea am înțeles că așa-numitul «fotbal+turism», în Senegal, nu înseamnă să «vezi un meci și, la pachet, călătorești», ci să intri într-o țară prin intermediul unei mingi.

Fotbalul stradal din Dakar e rapid ca respirația acestui oraș. Mingea trece pe lângă cărucioarele de cafea, pe lângă picioarele bătrânilor care repară plasele de pescuit, iar când ajunge în mijlocul drumului, șoferul claxonează scurt, copilul o agață înapoi, meciul continuă. Unii poartă tricoul cu numărul 10 al lui Mané, alții tricoul verde al lui Koulibaly — unii sunt pur și simplu desculți. Îi întrebi pe cine iubesc cel mai mult, iar răspunsul aproape că nu trebuie ghicit: Mané. Numele lui nu e bârfă de vedetă la Dakar, ci un fel de parolă comună. Un vânzător de tricouri mi-a spus că Mané a venit din Bambali, în sud, apoi a ajuns la Génération Foot, în Dakar, și de acolo în Franța, Austria, Southampton, Liverpool — «dar n-a uitat de casă». Când a spus-o, a întins tricoul foarte drept, ca și cum ar fi arătat un steag.

A doua zi, pe Insula Gorée, sunetul fotbalului a fost dintr-o dată luat. Cu feribotul din portul Dakar faci doar douăzeci de minute, dar zgomotul orașului pare tăiat de apă. Casele de pe insulă sunt roz-portocaliu, galben-pal; bougainvillea atârnă peste ziduri — frumusețea e aproape neliniștitoare. Apoi intri în Maison des Esclaves, în acele încăperi de piatră joase, umede, înguste, și înțelegi de unde vine neliniștea. Așa-numita «Ușă fără întoarcere» dă spre Atlantic; dincolo de ea, doar marea, orbitoare. Nicio istorie colonială nu devine mai ușoară doar pentru că a fost zugrăvită în culori frumoase. Stând acolo, mi-am amintit brusc de pașii copiilor de pe plaja din Dakar care goneau mingea: cum poate o țară să spună din nou «cine suntem», după ce a fost luată, botezată și deposedată?

Răspunsul pe care Senegalul îl dă nu e adesea un discurs, ci o masă, un ceai, un meci. Întors la Dakar, am mâncat într-un restaurant mic Thiéboudienne — pește, roșii, morcovi, manioc și orez, toate într-un platou mare, rotund. Vecinul de masă, văzând că mânuiesc stângaci lingura, mi-a făcut semn, zâmbind, să iau cu mâna, să fac bile mici din orez și pește. Televizorul transmitea reluări de la Cupa Africii; când atacul a ajuns la marginea careului, toți cei din sală au ridicat capul în același timp. În acea secundă, străinii, limba, bunele maniere la masă n-au mai contat. Fotbalul ne-a adunat provizoriu în aceeași cameră, de parcă, atâta vreme cât mingea se mai rostogolește, se poate găsi mereu o direcție comună.

Lacul Retba (Lac Rose) sub soare nu e atât de categoric pe cât apare în fotografii. Localnicii spun că nuanța lacului se schimbă în funcție de anotimp, salinitate și nivelul apei: uneori e roz pronunțat, alteori doar o umbră delicată de gri-rozaliu. Dar ceea ce te face să ți-l amintești nu e culoarea, ci sarea. Săpătorii stau în apă până la brâu, încărcând cristalele de sare în bărci, cu pielea acoperită de un strat gros de unt de karité care-i apără de salinitate. Pe mal, grămezile de sare sunt albe ca zăpada; când suflă vântul, simți sare și pe buze. În depărtare, turiștii plutesc pe apă, râzând ușor; săpătorii continuă să se aplece, cu o cadență de pendul. Locul ăsta îți amintește că o fotografie de călătorie prinde o singură secundă, în vreme ce viața se repetă mulți ani. Frumusețea Senegalului e mereu legată de muncă, de așteptare și de răbdare.

Tocmai de aceea povestea lui Mané capătă aici o greutate aparte. El nu e un talent șlefuit într-o academie bogată, ci un copil ieșit din acel Senegal rural, mai tăcut, care leagă Tambacounda de Casamance — departe de lumina reflectoarelor, dar foarte aproape de fotbal. Pământul roșu din Bambali, opoziția familiei, plecarea la cincisprezece ani spre Dakar, probele la Génération Foot, Franța, Austria, Southampton, serile de Ligă a Campionilor la Liverpool... Dacă tot drumul ăsta s-ar reduce la o simplă poveste motivațională, ar fi prea ușor. Ceea ce contează cu adevărat e că, după ce a devenit faimos, el a adus banii înapoi în sat: școală, spital, internet, infrastructură. Într-un interviu pentru The Guardian, a explicat de ce a construit spitalul: pentru că atunci când era mic, tatăl lui s-a îmbolnăvit, iar în sat nu era spital — a trebuit dus în altă parte și nu s-a mai întors. Atunci, în el, fotbalul a încetat să mai fie doar o rampă individuală de ascensiune: a devenit o capacitate de a se întoarce acasă.

N-am ajuns la Bambali, dar i-am văzut umbra pe străzile din Dakar. Un băiat gonea mingea pe nisip, cu trunchiul aplecat înainte, exact ca Mané când intră din stânga; copiii mai mici se uitau de jur împrejur cu ochii strălucind de parcă priveau viitorul. Când vânzătorii, șoferii, patronii de restaurante vorbesc despre națională, tonul nu e «ei», ci «noi». Porecla «Leii Teranga» e foarte exactă: Teranga înseamnă ospitalitate și comunitate; Leul e mândrie și apărare a unui teritoriu. Fotbalul în Senegal nu e divertisment de weekend, e liant social, e identitate, e modul în care orașul și satul se confirmă reciproc.

În ultima seară, înainte de a pleca din Dakar, m-am întors pe plajă. Se întunecase, lângă teren nu erau lumini, dar copiii tot nu voiau să se oprească. Mingea se rostogolea prin umbre, uneori deviată de vântul mării, alteori șutată direct în linia valurilor. În spate, Atlanticul era foarte întunecat, ca aceeași mare din fața Ușii fără întoarcere de pe Gorée; înainte, orașul era foarte luminos, ca reflexele grămezilor de sare de la Lacul Retba. Partea de neuitat a călătoriei în Senegal nu e că vreun obiectiv e spectaculos, ci că ajungi să înțelegi treptat: această țară a încredințat traumele, munca, ospitalitatea și ambiția unei singure mingi, pentru a le traduce. Crezi că îl urmezi pe Mané și abia mai târziu descoperi că Mané n-a făcut decât să strige mai tare ceea ce Senegalul știa de mult: mingea pe care o lovești singur trebuie să se întoarcă, până la urmă, la picioarele tuturor.